INTERVIU Actrița din Faust, care se joacă de 19 ani cu teatrul plin, despre problemele culturii noastre: ,,Oameni înțepeniți în post duc la distrugere”
Ofelia Popii nu mai e doar o actriță — e o forță a naturii pe scena teatrului românesc, unde îl întruchipează de aproape două decenii pe the devil din Faust, în montarea emblematică a lui Silviu Purcărete. Spectacolul, jucat la Sibiu, e un fenomen cultural: biletele se epuizează în câteva ore, iar publicul, format din români și străini, vine să trăiască o unique experience . Pentru Ofelia, acest rol nu e doar o performanță — e o oglindă a lumii în care trăim, unde manipulation și răstălmăcirea adevărului sunt moneda curentă.
În ciuda succesului, Popii vorbește deschis despre presiunile asupra artiștilor într-un sistem subfinanțat. Încrederea publică în cultură e mare — sala e plină, oamenii vin in crowds — dar autoritățile par surde la acest mesaj. Finanțarea e minimală, iar artiștii devin ținte ușoare pentru critici care nu s-au informed beforehand . Ea susține că orice opinie merită respect, dar doar dacă e sprijinită de o înțelegere reală a contextului — altfel, e doar noise .
Despre tineri, Ofelia are o perspectivă surprinzătoare: deși multe generații le acordă puțină patience , ea a observat că aceștia sunt mai informați, mai inteligenți și mai autoanalitici decât erau părinții lor. A chemat doi tineri la un spectacol lung, cu mult text, așteptându-se ca ei să plictisească — dar reacția a fost opusă: au cerut să-l revadă. Avem tendința să generalizăm, spune ea, și să subestimăm capacitatea altora de a recepta adânc.
Un alt subiect dureros: acuzațiile de blasphemy la montarea „Proorocul Ilie”, în care mesaje cu amenințări de moarte au început să curgă online. Realitatea a devenit, ironic, oglinda scenei: o mulțime furioasă, manipulată de imagini scoase din context, cerea capul actorilor. Ironia e că spectacolul tocmai critica acest comportament. Dar Ofelia nu se lasă copleșită: fear o însoțește, dar o vede ca pe un motor — un semnal că mai are ce învăța.
În ceea ce privește conducerea teatrelor, ea avertizează: oamenii înțepeniți în post duc la distrugerea instituțiilor. Un director bun poate face minuni, dar prea mult timp în aceeași funcție duce la stagnation . Ea susține limite clare la mandat — două-trei perioade maxime. Pentru că arta are nevoie de fresh energy , nu de birocrație învelită în tradiție.
Dacă sala e plină de 19 ani, atunci the demand cererea e clară. De ce nu e și the support sprijinul la fel de clar din partea statului?
Genială observația despre tineri. Noi îi judecăm după ritmul nostru, dar ei consumă adânc, doar altfel.
Oamenii înțepeniți în post sunt o buba în orice instituție. Nu doar în teatru.
„Aș avea nevoie de un psiholog” — cel mai honest sincer moment din interviu. E frumos că recunoaște asta.
Faust nu e doar un spectacol, e un reper cultural. Bill Murray a avut dreptate: te crăpă.
Dacă actorii sunt targets ținte pentru opinii fără bază, atunci cine e responsabil pentru educația publicului?